Deodată o cuprinse frica. Ştia că aşa se va întampla şi totuşi nu ştia ce să facă. Îl simţea, ştia că e el…
O strângea ca şi cum ar fi vrut să o omoare. Iubirea lui era atât de puternică încât nu se putea abţine să nu o strangă in braţele sale pline de spini. Ştia că o doare, dar nu se putea controla. Nu voia să-i dea drumul, o voia numai pentru el, iar gândul că ar putea să o piardă îl înnebunea.
Ea nu ştia ce să mai facă. Era ca într-o groapă cu nisip mişcător. Dacă se zbătea trandafirul o strângea şi mai tare, iar dacă nu făcea nimic se scufunda lent în aceiaşi durere. Îl iubea, dar nu mai putea face nimic. Ştia că nu-l v-a mai avea niciodată, iar asta îi provoca o durere atât de puternică încât începu să plângă cu lacrimi de sânge.
Lacrimile ei îi mângâiau spinii. Se simţea vinovat. Îi lăsase cicatrici, semnături veşnice ale iubirii sale. Dragostea lui o va urmări mereu...acum ştia ca va fi mereu a lui. Şi se retrase.
Ea se trînti în genunchi şi începu a plânge cu durere. Nu suporta lipsa lui. Îl voia înapoi.
Trandafirul negru, murdar de sângele ei se retrase în pământ şi dispăru.
Ea se ridică şi plecă...plecă în căutarea lui.
